Avem talente peste tot, în toate colțurile țării și chiar și peste hotare. Cu performanțe istorice consacrate precum Nadia Comăneci, Elisabeta Lipă sau Ecaterina Szabo, ce au făcut România mândră și care ne-au demonstrat în nenumărate momente că avem sportivi valoroși, nu putem decât să ne gândim la momentul actual, când abia mai auzim la știri de o medalie, iar numele din lotul național al României pentru Jocurile Olimpice se pierd în marea de sportivi cu rezultate mediocre.
Aici intervine problema statului, care tratează acest domeniu ca și cum nu ar fi, descreditându-l de orice importanță și lăsând cu ochii în soare sute de mii de sportivi, a căror singure motivații de a mai juca, e că fac ceea ce le place și că se pot întreține financiar. Relația dintre stat și sport e o poveste veche, cunoscută de toată lumea și povestită de toată presa, însă fără rezultat. Schimbările nu vin de la sine, iar când există interese mai mari decât spre exemplu finalizarea sălii de sport pentru Școala Gimnazială Ion Bojoi din județul Botoșani, prioritățile se schimbă.
Investim, dar nu suficient
Potrivit documentului publicat de Agenția Națională pentru Sport (ANS) a bugetului pentru federațiile sportive pe anul 2022, suma alocată sportului din bugetul total se ridică la 104.435.000 lei, reprezentând aproximativ 1.0% din produs intern brut (PIB). Deși pare o sumă considerabilă, o analiză mai detaliată reflectă că România se află sub media europeană din punct de vedere al investițiilor în sport. Spre exemplu, conform Eurostat, în 2022, media UE alocată acestui domeniu era de 1.1% din PIB, iar state precum Ungaria (2.7%) sau Croația (1.6%) investeau semnificativ mai mult.
1% nu pare mult, dar s-ar traduce în 104,435,000 lei, împărțiți în moduri în care numai cei aflați la putere știu. În 2021, bugetul a fost 94,146,000 lei, iar pentru anul curent 2024 a fost alocat un buget total de 91,410,000 lei, un număr în scădere față de anul precedent. (conform ANS).
Mulți sportivi, dar fără oameni care să îi ghideze
Conform unui raport publicat de Institutul Național de Statistică (INS), numărul total de sportivi licențiați în România la finalul anului 2022 ajungea la 359.352 de persoane. Însă când vine vorba de „ghizii” lor pe drumul spre performanță, respectiv antrenorii, numerele scad drastic, de 48 de ori mai exact, la finalul aceluiași an, activând decât 7438 de persoane sub această funcție. Asta nu arată altceva decât o problemă la nivel național a lipsei de personal care să ne poată pregăti viitorii olimpici, personal la care se mai adaugă și instructorii, aflați și ei în deficit. Deși atât instructorii cât și antrenorii sunt esențiali pentru a progresa, un instructor se axează pe predarea abilităților și tehnicilor de bază, oferind instrucțiuni generale, în timp ce antrenorul gândește programe mult mai personalizate și adaptate la necesitățile sportivilor.
Lipsa de personal calificat este la rândul ei o poveste veche, însă, în urma unei discuții cu Macarie Marius, antrenor al lotului național de volei și instructor în cadrul Federației Internaționale, am realizat că implicarea statului poate fi vizibilă și sub alte forme.
„Tot ce înseamnă pregătirea sportivilor, cheltuielile pentru antrenamente sau legitimările, sunt suportate de stat, ceea ce nu se prea întâmplă în occident unde totul se îndreaptă spre privat.”
Macarie Marius
Acesta mai menționează și selecționările pentru loturi, recuperarea și tratamentele medicale, defapt tot ce înseamnă pregătirea unui sportiv, ca fiind investiții suportate de stat de o calitate destul de ridicată. În ciuda acestui fapt, deplasări precum cantonamentele sau alte competiții nu sunt întotdeauna subvenționate, mai ales pentru cluburile de la nivel școlar, domnul Macarie fiind de asemenea și directorul clubului sportiv din Toplița. Nu mai vorbim astfel de lipsa medicilor, a preparatorilor fizici sau a nivelului redus la care se fac recuperările pentru această categorie de sportivi. „Poate că acolo încep să-și pună întrebarea dacă merită să mai continue și aici important e să simtă că au un antrenor care îl sprijină” mai adaugă antrenorul naționalei de volei.
Așteptări și promisiuni
Această lipsă de investiții se reflectă supra tuturor, inclusiv a sportivilor, care au cel mai mult de suferit.
„asta și doresc, să se implice cât mai puțin și să câștige cât mai mult pe urma noastră… așa o să fie mereu”
Diana Lixandroiu, jucătoare de handbal de performanță pentru HC Dunărea Brăila
Diana practică acest sport de 9 ani, atingând performanțe naționale și mondiale. Întrucât face parte din lotul național, handbalista cunoaște prea bine sistemul sportiv și carențele care îl recomandă. Într-un interviu documentar pentru EHF, aceasta a fost numită viitoarea Cristina Neagu, sportivă pe care vrea să o și întreacă în viitor. De nenumărate ori i s-au pus piedici în decursul carierei sale, „nu ne susțin, nici financiar nu avem centre care să ne ajute”.
Ea menționează și prezența centrelor de excelență, care în teorie ar trebui să îi ajute pe cei cu potențialul de a atinge performanțe dar nu au oportunitățile necesare, însă realitatea este departe de aceste idealuri. „Centrul la care am fost este o minciună pentru că mai bine stai acasă și îți gătești tu mâncarea”, mai menționeaza Diana. La fel zice și Bianca Neacșu, care practică de asemenea handbal pentru HC Dunărea Brăila, însă la Liga de Tineret. „Ne erau promise anumite indemnizații lunar, acestea venind defapt doar o dată la câteva luni.” Deși joacă de aproape 12 ani, și având în palmares o medalie de aur la Campionatul Național al Ligii de Tineret, Bianca se consideră încă la începutul carierei sale și susține că ar fi putut atinge performanțele actuale la fel de bine și fără implicarea statului, aspect care ar trebui să ridice o întrebare cu privire la ce mai exact la oferă conducătorii țării tinerelor talente în sport.
O scurtă analiză a anilor 2012 – 2022, privind investițiile în complexurile sportive, respectiv bazinele de înot și sălile de sport din școli, pot contextualiza mai ușor lipsa de interes și caracterul sezonier al demarării proiectelor de acest tip. Se observă astfel o discrepanță mare între proiectele nefinalizate, cele ce se află pe lista de sinteză, și simplele promisiuni electorale, pe care fiecare primar de comună și le adaugă la portofoliu odată cu apropierea alegerilor. „noi ne făcusem sală de forță într-o fostă cameră de cămin a liceului.” Ne spune Bianca Pîrcălăbescu, fostă jucătoare de handbal pentru Energetic Râmnicu Vâlcea, despre pregătirea fizică a echipei din timpul pandemiei.
Conform CNI în acești 10 ani, au fost depuse 3354 de propuneri de proiecte sportive pentru finanțare. Dintre acestea, 482 au fost aprobate și finalizate, 108 se află în stadiul de achiziție, 419 se află în derulare și nu mai puțin de 2334 sunt pe lista de sinteză.
Întotdeauna vor exista piedici în a practica un sport de calitate, iar antrenorul Macarie Marius mai scoate în evidență câteva dintre acestea. „În primul rând, statul ar trebui să îi educe pe părinți în ceea ce privește regimul alimentar, pentru că foarte mulți copii nu mai mănâncă corect și asta e un factor important în sport”. O altă problemă a cluburilor sportive, sunt acele scutiri medicale care din păcate se obțin foarte ușor de la medicul de familie. De aceea, domnul Macarie susține că aceste controale medicale ar trebui realizate de către un medic de specialitate, mai ales în cazul sportivilor, luându-se mult mai în serios motivul de a absenta.
O problemă la nivel de mentalitate
Bianca Pîrcălăbescu continuă prin a spune că jucătorii noștri stau foarte prost pe mentalitate „la noi (românii) e chestia asta să ne grăbim, parcă ne ia cineva mintea. Cum se apropie adversarul de noi cum incepem să ne precipităm și greșim.” În același timp, mentalitatea „din afară” nu se bazează pe cine câștigă și cine pierde, jucătorii sunt mult mai relaxați și faptul că cealaltă echipă are un avantaj, nu reprezintă un motiv de demoralizare.
„La noi dacă câștigăm un meci este super și dacă pierdem e înmormântare”
Diana Lixandroiu
Din discuțiile cu alți sportivi, Diana susține că cei „din afară” se concentrează doar pe handbal, lucru care îi face și foarte relaxați. Fără factori de stres din exterior, cum ar fi grija meselor de mâine, echipamentul defect și șubred sau unde se vor ține antrenamentele, aceștia au o cu totul altă perspectivă asupra a ce înseamnă sportul de performanță. La aceste neajunsuri se mai adaugă și accesele de furie și superioritate ale multor așa-ziși antrenori, care aleg să nu celebreze reușitele echipei, lăsând un meci câștigat ca oricare altul. Diana a luat bronzul la Campionatul European de Handbal Feminin (under 19), însă odată ajunse acasă, au continuat să fie tratate la fel ca înainte, cu indiferență. La fel și Bianca Pîrcălăbescu susține aceeași idee. „Nu există și nici nu a existat vreodată psiholog al echipei. Singura persoană era antrenorul, dar ce făceai când până și el te enerva?”
Spre cele mai înalte culmi și mai departe.
În ciuda numărului mare de sportivi legitimați înscriși, doar o mică parte dintre aceștia reușesc să atingă performanțe olimpice. Conform INS și Comitetului Olimpic și Sportiv Român, în cadrul Jocurilor Olimpice din ultimii 12 ani, au participat 266 de sportivi dintre care doar 32 au avut performanțe prin care au reușit să câștige medalii pentru naționala României. În cadrul Jocurilor Olimpice de vară din 2020 de la Tokyo, România a obținut 5 medalii (3 de aur, 1 de argint și 1 de bronz), clasându-se pe locul 57 în clasamentul general al medaliilor.
Comparativ cu anul 2020, în 2012 la Londra, țara noastră a obținut 8 medalii (5 de aur, 2 de argint și 1 de bronz), clasându-se pe locul 30. Pe termen lung însă, se observă o tendință de scădere a numărului de poziții pe podium care se datorează, printre altele, lipsei de finanțare adecvată pentru sportul de performanță.
O vorbă bună și un sfat
„să nu alegeți niciodată pentru alții, doar pentru voi când vine vorba de performanță și să continuați până simțiți că totul este așa cum v-ați dorit”
Neacșu Bianca
„să facă școală și sport, să aibă 2 șanse în viață dacă din nefericire una dintre ele nu iese atunci să rămână cu cealaltă”
Macarie Marius
„chiar și atunci când pare că nimeni nu se uită, nu te apreciază, sau nu îți dau șanse… contează ca tu să fi mulțumit de tine la finalul zilei”
Bianca Pîrcălăbescu
„Practică un sport pe care îl iubești, pentru că dacă iubești ceea ce faci n-ai cum să pierzi timpul”
Diana Lixandroiu
Unde mergem de aici?
Am văzut care sunt dificultățile la care statul își supune sportivii, dar mai important e mesajul ce se asunde în spatele hărților și sumelor kilometrice înșiruite mai sus. Mai exact spre ce țintim? Spre o transparență sporită și o colaborare strânsă între autorități și federațiile sportive, sau spre investiții inteligente, direcționate către proiecte cu impact real și durabil? Spre o infrastructură modernă și accesibilă tuturor, indiferent de vârstă sau experiență, sau un sistem de educație de calitate, care să identifice și să creeze viitorii campioni ai țării noastre? Răspunsul e simplu și plin de ambiție. Spre toate.
Bazele de date folosite:
- Institutul Național de Statistică (număr arbitri, sportivi, antrenori și instructori la nivel național)
- Comisia Națională de Investiții, proiecte pentru săli de sport, bazine de înot și complexuri sportive
Articol redactat de Sebastian Chitul și Bianca Pîrcălăbescu.
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.