Migrația este un fenomen cunoscut la nivel global care afectează într-o măsură sau alta fiecare țară. În cazul României, însă, începând cu anul 1990, care marchează adoptarea unei Constituții democratice ale cărei prevederi deschideau porțile spre celelalte țări, fenomenul migrației devine unul îngrijorător. Îngrijorarea nu vine, însă, dinspre valul de emigranți care a părăsit țara imediat după prăbușirea regimului comunist în căutarea unui nivel de trai mai bun, ci dinspre continuitatea la un nivel atât de mare a acestui fenomen de-a lungul anilor.
Sistemul șubred românesc, corupția care continuă să ucidă și suma tuturor protestelor au reușit să alunge în fiecare an mii de români care și-au schimbat domiciliul definitiv și care trăiesc acum la granița dintre dorul de casă si ura față de neputința și sistemul care i-a îndepărtat pentru totdeauna de România.
„Vreau o țară ca afară” – consecințele în cifre
Exodul românilor rămâne în continuare o problemă reală pentru România. Nivelul de trai și posibilitățile reduse determină anual mii de români să părăsească țara pentru totdeauna. Institutul Național de Statistică arată o creștere constantă a numărului de emigranți în ultimii 10 ani, în 2018 ajungându-se la 27229 de persoane care au emigrat definitiv. Potrivit unui raport al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, România are cea mai mare rată de emigrare dintre principalele 10 țări de proveniență a emigranților care trăiesc în statele membre ale Organizației.
În timp ce aproximativ 9.700.000 de români trăiesc în străinătate, lipsa personalului calificat provoacă pierderi de milioane de euro in țară potrivit studiului PwC European Privare Business Survey. Dacă în urmă cu câțiva ani se discuta problema migrării mai mult la nivelul personalului cu studii medii, adevărata problemă de acum este creșterea semnificativă a numărului de emigranți cu studii superioare.
La data de 31 martie a anului 2020, Direcția Generală de Pașapoarte – MAI înregistrase un număr total de 549034 de cetățeni români cu pașaport valabil. Din păcate, numărul emigranților continuă să crească în contextul actual al României, tot mai mulți români alegând să nu mai lupte cu sistemul, ci să plece definitiv. Peste 280.000 de români au ales această cale din 1991 până în 2018 conform Institutului Național de Statistică.
Vizualizarea de mai jos arată numărul de Emigranți definitiv pe sexe din 1991-2018 – DS1 din care a fost exclus București pentru a forma o imagine de ansamblu cât mai apropiată de realitate în ceea ce privește restul regiunilor.
Exodul creierelor
România se confruntă, în mod inevitabil, și cu pierderea forței de muncă tinere. O parte a populației României cu vârsta cuprinsă între 25 și 29 de ani alege să emigreze definitiv spre o țară care să îi ofere stabilitate financiară. La finalul crizei economice mondiale a fost atins vârful de 3386 de emigranți din această categorie de vârstă. Chiar dacă în următorii ani, numărul s-a redus la aproximativ 2000, conform Institutului Național de Statistică, acesta este în continuă creștere.
Un fapt îngrijorător pentru schimbarea situației în mai bine este fenomenul exodului creierelor. Mulți dintre tinerii emigranți cu vârsta cuprinsă între 20 și 24 de ani optează pentru studii în afara granițelor, iar de cele mai multe ori aleg să nu se mai întoarcă nici după terminarea acestora. Ultimul raport al Institutului Național de Statistică înregistrat până în anul 2018 arată că 1434 de tineri cuprinși în această categorie de vârstă au părăsit țara, numărul acestora menținându-se la ordinul miilor încă din 2011.
Un alt studiu OECD – Organisation for Economic Co-operation and Development privind intențiile tinerilor de a-și părăsi țara pentru un viitor mai bun situează România în topul țărilor europene vestice. Acesta arată că aproape jumătate dintre tinerii români (48%) cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 de ani are intenția de a emigra spre o țară mai dezvoltată.
Aceasta este și povestea lui Soos Tamas, unul dintre tinerii care a ales să plece imediat după terminarea facultății. Acum locuiește în Finlanda și spune că nu s-ar mai întoarce în țară. Motivul pentru care a plecat: același sistem bolnav.
Am decis să plec fix în seara cu Colectiv. Atunci am înjurat. M-a afectat foarte mult și a fost cu siguranță catalizatorul plecării. Ăla a fost evenimentul care a declanșat ura față de tot sistemul românesc dar sunt micile chestii cum ar fi că am mers la e-on să plătesc factura și trebuia să aștept două zile să ajung la rând. Chestii de astea mici. Îmi expira, de exemplu, abonamentul de autobuz pe două linii gratuite ca eram student, chiar în ziua aia mă prinde controlorul și imi dă amendă. Se adună. Tot sistemul ăsta e bolnav. În Finlanda, când am vrut să îmi deschid un cont în bancă, în 5 minute mi l-a dat. 5 minute. Mi-a dat buletinul și cardul mi-a venit acasă in 24 ore.
„Eu n-am niciun dor, nici de România, nici de familie, nimic.”
Chiar dacă adaptarea nu i-a fost ușoară lui Tamas, acesta recunoscând că s-a lovit de ignoranța și atitudinea rigidă a finlandezilor – „nu ești blond, nu ești de acolo. gata” – și-a găsit un loc de muncă, e mulțumit cu viața lui de acolo și nu intenționează să se mai întoarcă vreodată în România.
N-aș veni acasă pentru că e sistemul bolnav în care am crescut, iar cel de aici e unu sănătos. După ce vezi că se poate aici, nu-ți mai vine să te întorci și n-am energia să schimb România, deși ar trebui să o facem. Fiecare dacă ar face puțin, probabil am face mult dar n-am timp și nici energie pentru că până când se schimbă ajung să am 70 de ani și mi-a trecut viața schimbându-mi țara. De ce să nu merg într-o țară care-i gata schimbată? Eu sunt probabil un caz special că nu-mi pasă unde sunt. Am prieteni care au plecat înapoi că nu pot sta, duc dor de casă. Eu n-am niciun dor, nici de România, nici de familie, nimic.
Tamas este doar unul dintre tinerii care nu se mai uită înapoi la țara în care s-a născut, pentru că aceasta nu mai are nimic de oferit pentru el. În afară de el, mai sunt mii alții. În acest ritm, cifrele indică un viitor sumbru în ceea ce privește salvarea sistemului românesc prin tineri și o inevitabilă îmbătrânire a populației.
Unde fugim de acasă
Când vine vorba despre țările în care românii aleg să plece, conform unei statistici a Institutului Național de Statistică, Spania a fost, în ultimii 10 ani, destinația aleasă de cei mai mulți români, cel mai recent raport din 2018 înregistrând un număr de 6910 români care și-au schimbat domiciliul definitiv în Spania. Țara latină se dovedește a fi o opțiune viabilă pentru tot mai mulți români, luându-se în considerare asemănarea limbii care ușurează procesul de acomodare și nevoia Spaniei de forță de muncă. Deși românii au fost o lungă perioadă pe locul întâi în topul imigranților Spaniei, un studiu mai recent al ABC sociedad din 2019 arată o scădere semnificativă a acestora, locul întâi fiind ocupat de comunitatea de marocani. Acum se înregistrează un interes crescut spre Marea Britanie (tendință care va scădea, probabil, în funcție de efectele Brexit), Italia sau chiar Elveția.
Imediat după prăbușirea comunismului, românii aveau alte preferințe. Pe locul întâi în topul țărilor de destinație era Germania, înregistrându-se atunci un număr record de 66121 de imigrați români, conform Institutului Național de Statistică.
Conform unui set de date din aceeași sursă – DS2, Germania se menține în topul preferințelor și când vine vorba de o mutare permanentă.
From Italia, with love
Supranumită și „a doua casă a românilor”, Italia rămâne și acum în topul preferințelor emigranților români. Acest fapt se datorează nivelului de trai crescut, mai ales din punct de vedere economic. Conform unei comparații făcută de My Life Elsewhere, în Italia se pot câștiga chiar și cu 55,5% mai mulți bani.
Dincolo de calitatea traiului, românii care aleg Italia recunosc că se confruntă cu dificultăți de adaptare, statul italian fiind cunoscut pentru atitudinea distantă și de multe ori „sceptică” cu privire la imigranții români.
De această atitudine s-a lovit și Nicolina Grigoraș – are 52 de ani și de 8 ani muncește în Italia unde îngrijește bătrâni. Mărturisește că a plecat nu „de drag, ci de nevoie”. Prima sa experiență ca imigrant român i-a lăsat, însă, un gust amar.
„Adormeam plângând. Dimineața, cu ochii umflați, o luam de la capăt”
Prima dată am fost îngrijitoare la o bătrână. Eram bucuroasă că am unde să lucrez și când ne-am cunoscut mi-a amintit de mama. După un timp, a început chinul. Simțeam că mă urăște din tot sufletul ei. Odată a și dat în mine. La început nu știam prea bine italiana, dar știi cum e, multe cuvinte se potrivesc cu a noastră. Când venea fiica ei în vizită, înțelegeam cum vorbea despre mine. Ea credea că nu știu. Dar nici nu i-am zis vreodată ceva, mă duceam la mine în odaie și plângeam. Adormeam plângând. Dimineața, cu ochii umflați, o luam de la capăt.
Nicolina și-a schimbat locul de muncă abia după un an și spune că nu își poate explica cum a reușit să reziste. De atunci, a fost îngrijitoare de-a lungul timpului pentru alți cinci bătrâni. Acum lucrurile s-au așezat, însă mărturisește că evită să își dezvăluie naționalitatea.
„Când știu că nu putem lua un avion să mergem acasă, să ne vedem părinții dacă pățesc ceva.”
Tot în Italia sunt și Cătălin și Mihaela Giurcă, plecați de la sfârșitul lui 99 în căutarea unui trai mai bun, sătuli de împrumuturile de la o lună la alta pentru strictul necesar. Doar că atunci se pleca mult mai greu din țară, iar odată ajuns, condițiile erau mizere. Întâi a plecat Cătălin. Soția sa a reușit să ajungă doar după ce el a primit permis de “reuniune familiala”, în 2005. O vreme au lucrat unde s-a putut – „În Italia când ajungeai venea cineva să te ia – o rudă, și lucrai la negru pentru că românii sunt buni la cărat în spate” – apoi au reușit să se angajeze într-o fabrică și viața lor a devenit puțin mai ușoară.
În mediul de lucru s-a văzut că suntem harnici și eram tratați destul de bine, în alte privințe nu a fost deloc așa pentru că suntem români și putem spune că abia acum poate s-au mai schimbat puțin lucrurile pentru că acum suntem foarte mulți acolo, iar italientii s-au obișnuit, acum își concentrează atenția pe imigranții de culoare.
În 2009 ar fi fost anul întoarcerii acasă. În loc de asta, cei doi soți au decis să-l ia și pe fiul lor în Italia, care avea 11 ani și nevoie de prezența părinților. Deși plecarea părea să fie una provizorie, cei doi se alătură românilor care au decis să se stabilească definitiv într-o țară care poate să aibă grijă de familia lor.
Uneori, lui Cătălin i se face dor – „mie-mi înmoaie sufletul când aud un cântec popular sau văd un român”, dar își amintește imediat de ce a plecat „nu mai venim să muncim pentru 2 lei, să vedem cum nu sunt drumuri și păduri, să ne întoarcem în timp de unde am plecat…”.
Chiorean Claudia, psiholog și consilier în dezvoltare personală afirmă că „avantajele materiale dobândite în străinătate implică pentru românul plecat de acasă o serie de ”compromisuri” de factură emoțională, în primul rând, dar și de factură cognitivă și comportamentală:
Dacă în țară nu le erau respectate condiții externe (salariu decent, nelipsita corupție, nepotismul, inegalități sociale, erori politice si legislative, segregări sociale masive), în străinătate nu li se împlinesc nevoile de factură internă/ intrinsecă: validare identitară, apropierea sufletească, compătimirea, susținerea morală, comunicarea (și datorită diferențelor semantice, conotative dintre cele două limbi. Aici ne amintim de semnificația cuvântului dor – întâlnit doar în română, de ex.). Acestea sunt toate elemente de factură internă cu un caracter stabil în timp, de profunzime, care afectează cu mult mai mult decât stresorii de factură externă, care sunt mobili in timp.
Ceea ce îi afectează pe parcurul întregului proces de adaptare este faptul că ei se străduiesc să se conformeze tuturor cerințelor impuse de țara gazdă, dar noii conaționali nu-i vor asimila niciodată la nivel de nativi. Din această perspectivă, condiția străinului implică, la nivel de frustrare, durerea neacceptării diplomatice.
Epidemia de la începutul acestui an, care a paralizat întreaga planeta, ne-a arătat foarte clar cât de integrați și de acceptați sunt românii în Italia, de ex., sau în Spania.”
Ce rămâne în urmă
După plecarea miilor de români anual, perspectiva asupra unei schimbări este una dezolantă. Dincolo de forța de muncă pe care statul o pierde, dincolo de exodul creierelor și al tinerilor care ar fi putut fi mai mult sau mai puțin clișeic, speranța spre mai bine, România rămâne abandonată și neputincioasă să mai promită ceva celor plecați. În urma acestora rămâne același sistem bolnăvicios și, poate cel mai dureros, aceiași copii care îi văd pe mama și pe tata printr-un ecran.
Conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), în 2019, totalul copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate a fost de 85.089. Pentru toți aceștia predispunerea la abandon școlar sau la apariția unor tulburări emoționale sau comportamentale este una semnificativă iar acestea automat influențează negativ funcționarea lor în societate în următoarele etape ale vieții.
Setul de date care stă la baza vizualizării ce urmează – Emigranți definitivi pe grupe de vârstă – DS3 îl găsim tot pe site-ul Instutului Național de Statistică.
Observăm cum ni se confirmă o realitate sumbră – cei mai mulți români care se stabilesc definitiv în alte țări fac parte exact din grupurile aflate în “floarea vârstei” (20-39 ani), tineri pe care Romania a încercat să-i crească dar în timp i-a dezamăgit profund, iar dezamăgirea se vede în acțiuni.
Datele arată o corelație între evenimentele nefericite din țară și numărul de emigranți. Astfel, anii cu cele mai multe plecări definitive sunt următorii:
- 1992 – la aproximativ doi ani de la Revoluție, Ion Iliescu câștigă din nou alegerile chiar și în ciuda celor deja 4 Mineriade din istoric;
- 2018 – protestul din 10 August unde forțele de ordine au intervenit violent și au arătat dezinteres atât pentru populația din țară cât și pentru diaspora;
- 1995 – Prăbușirea Caritas și ulterior “prima țeapă națională” chiar cu un an înainte;
- 2017 – Ordonanță de Urgență 13 – OUG13;
- 2016 – Incendiul de la Colectiv și toate dramele ce au urmat de la sfârșitul anului 2015, care stârnesc fiori și nedreptate chiar și la 5 ani distanță.
În acest fel, situația actuală a României se transformă într-un cerc vicios care pare că nu se mai încheie într-un viitor apropiat, că va dezamăgi și alunga noi generații și că e încă departe de ceea ce înseamnă un sistem sănătos.
Articol realizat de: Petrovici Andreea, Pentiuc Silvia – Marinela
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.