Banii, viața sau mustața?

Așa cum bine am auzit de la Fry în Futurama: „mi-am luat al doilea job să am bani să îmi cumpăr cafeaua care mă ține treaz pentru al doilea job”.

Viața ca o pradă 2.0

Secolul 21 a însemnat pentru majoritatea oamenilor o viață mai lungă, mai sănătoasă, o hrană mai bună și mai multe posibilități ca niciodată în istorie. Dar ce anume aduc cu ele aceste standarde în continuă creștere? Poate una dintre cele mai vizibile efecte este speranța de viață mai mare pentru majoritatea oamenilor, însă speranța de viață nu crește în mod independent, de la sine. Condiții mai bune de trai determină posibilitatea unei vieți mai lungi și, implicit, așteptări mai crescute de la condițiile de trai. Un așa-zis „cerc vicios” care se auto-alimentează. Dar de ce vor oamenii să trăiască mai mult? De ce avem nevoie de timp în plus pe lângă cel pe care îl avem deja? Ce nu putem face literalmente într-o viață de om de râvnim atât la mai mulți ani de trăit?

Așa cum totul vine cu un preț, probabil nimeni nu va primi un „fericit până la adânci bătrâneți” fără să fie nevoit să lucreze pentru el

Ce vor oamenii de la anii în plus? Probabil să facă tot ce nu au putut face în viața de până atunci. Dar, cum proiecția viitorului e ancorată în prezent, oamenii vor să primească ani în plus de libertate. În ziua de azi oamenii sunt obișnuiți să se pensioneze la 50-60 de ani în medie și să moară la nu mult timp după. Asta înseamnă că vor urma puțini ani de libertate. Dar oare dacă am începe să trăim mai mulți am avea aceeași vârstă de pensionare, deci mai mulți ani după să ne facem de cap în liniște? Ce e libertatea? Ce ocupă așa mult timp din viața unui om care să îl determine să simtă că nu poate face altceva? „Somnul” e un răspuns la care s-ar gândi mulți. La urma urmei reprezintă în medie 1/3 din viața unui om, dar chiar e ceva de care ne putem descotorosi? E primul gând care apare când există posibilitatea să fie scurtat fără consecințe? Oamenii trebuie să muncească, oamenii muncesc pentru bani, oamenii au nevoie de bani ca să își permită să nu mai muncească. Oare oamenii vor mai mult timp în viață ca să aibă ocazia să lucreze mai mult sau au nevoie de timp în plus pe care nu îl pot avea în mod normal pentru că sunt prea ocupați să își permită să trăiască?

Finlanda? Țara tuturor posibilităților? Finlanda?

Premierul Finlandei propune introducerea săptămânii de lucru de patru zile pe săptămână, cu program flexibil de câte şase ore pe zi. Știrea s-a dovedit a fi falsă, dar a avut un impact destul de mare asupra oamenilor care au început să se întrebe de ce nu am putea aborda problema în acest mod. De ce toate astea de la o știre falsă? Pentru că a adus în atenția oamenilor o problemă pe care toți o simt, dar nimeni nu știe exact ce e: dezechilibrul între viața la locul de muncă și viața personală, devenită mai degrabă viața din afara locului de muncă.

La nivelul Uniunii Europene, marea majoritate a angajaților se declară mulțumită în Eurobarometrul 470 din anul 2019 privind echilibrul viață personală/viață profesională. Cele mai mari numere se înregistrează în țările nordice, iar cele mai mici în sud-estul Europei. Unul dintre factorii decisivi pare a fi implicarea statului și gradul de implementare la nivel național a politicilor ce încurajează angajatorii să aibă grijă de fericirea angajaților.

Ce este echilibrul viață privată/loc de muncă?

Echilibrul acesta se referă la modul în care resursele unui individ sunt distribuite în mod egal între viața de familie, interesele personale și viața profesională, îndeplinind în același timp nevoile acestora pe cât posibil. De aceea, satisfacția la locul de muncă poate fi măsurată de factorii venit, timp liber, relația individului cu domeniul de activitate.

Banii sunt ușor de înțeles și de măsurat în situația dată, cu cât mai mulți bani și mai puțină muncă, cu atât individul e mai fericit.

Relația individului cu locul de muncă cuantifică dacă angajatului îi place sau nu ceea ce face ca profesie. Cu cât pasiunile și interesele sale personale se intersectează cu domeniul în care activează, cu atât individul este mai fericit.

Timpul liber este factorul cel mai volatil dintre toate acestea. Da, tuturor ne-ar plăcea să stăm puțin mai mult acasă (excludem situația 2020 care nu e reprezentativă) și mai puțin la birou. Dar nevoia de a avea mai mult timp liber a unui om care lucrează de drag e total diferită de cea a unui alt om care merge la scârbici și abia așteaptă să iasă de acolo.

Pe lângă acești 3 indicatori generali trebuie luați în considerare și alții, pentru că la urma urmei vorbim despre oameni, iar oamenii sunt greu de pus pe categorii când le cuantificăm fericirea. Un indicator particular este viața și relația cu familia, iar aici avem o serie de categorii, fiecare depinzând de altă serie de factori (relație placută/ mai puțin plăcută cu familia, valorile familiei, etc.). Lucrul relevant în relația individului cu locul său de muncă este statutul civil (într-o relație, căsatorit(ă), singur) al angajatului și cât de vital este acesta pentru un alt membru al familiei sale (proaspăt părinte, părinte de copil, părinte de adolescent, îngrijitor pentru propriul părinte/un membru al familiei). Acest indicator poate explica dacă unii oameni au griji mai mari acasă de care trebuie să se ocupe, motiv pentru care este greu de delimitat ceea ce se întâmplă acasă de restul vieții.

Un alt indicator particular în acest caz este valoarea pe fiecare individ și-o atribuie propriei persoane în raport cu valoarea pe care o atribuie unui loc de muncă. Oamenii proveniți din familii cu venituri mai mici vor pune mai presus de împlinire personale un venit stabil. În acest caz, este mai importantă asigurarea traiului. Pe de altă parte, oamenii în a căror familii persona era pusă mai presus de asigurarea venitului vor prefera să muncească din plăcere, pentru un venit mai mic, decât pe un post mai jos în preferințe, dar plătit mai bine. Acest tip de oameni au depășit stadiul de nevoi primare, au condiții de trai mai ridicate, fapt ce a ridicat standardul necesar acestor condiții pentru a satisface individul.

În lucrarea „The Impact of State, Workplace and Family Support on Work-Life Balance Satisfaction”, autoarele Anja-Kristin Abendroth și Laura den Dulk explică faptul că majoritatea specialiștilor în domeniu critică utilizarea termenului de „echilibru”, preferând termene precum „integrare” sau „interacțiune” între viața personală și cea profesională. Tot acolo cele două explică modul în care satisfacția depinde de mai mulți factori, printre care se numără angajatorul și deciziile pe care acesta le ia cu privire la activitatea angajatului, dar și familia și modul în care aceasta abordează factorul job în relația cu individul angajat. Analiza realizată poate fi un bun exemplu când ne uităm la domeniile din care au fost extrase datele: „marile bănci/companiile de asigurări sunt fruntașe în ceea ce privește politicile care susțin viața la job/viața personală; acestea sunt foarte vizibile în societate, deci sunt predispuse la eventuale presiuni instituționale pentru asigurarea echilibrului; companiile de retail/lanțurile de magazine au în mare parte angajate femei, necalificate sau puțin calificate; companiile de IT/telecom au drept caracteristică a angajaților un mediu de lucru foarte competitiv, cu angajați foarte bine pregătiți în domeniu”.

Muncim ca să mâncăm sau mâncăm ca să muncim?

„Am întrebat 100 de români” prin vocile a patru oameni cum privesc ei toată situați din pozițiile de angajați. Astfel ne-am întâlnit cu Bogdan, programator în Cluj, fără o relație la momentul interviului, Evelyn, responsabilă de marketing în Baia Mare, căsătorită, are un copil, Andra, recepționeră în Londra, soție și mamă, Raluca, psiholog în Baia Mare, cu un copil și un soț. Evelyn și Raluca au spus că sunt mulțumite atât de de veniturile realizate, cât și de ceea ce fac, o situație ideală. Andra spune că e mulțumită de locul de muncă, dar și de venituri, însă a adăugat faptul că veniturile sunt ok „raportate la cât timp petrece la muncă”, însă i-ar plăcea un salariu mai mare. Bogdan spune că el chiar face ceea ce îi place, și că este foarte mulțumit cu salariul primit pentru munca depusă, însă subliniază faptul că în momentul în care se raportează la adevăratul lui potențial, simte că nu câștigă pe cât ar putea, ceea ce îl nemulțumește. Evelyn și Raluca au studii în domeniile lor de activitate, Andra s-a specializat la locul de muncă, iar Bogdan a făcut câte puțin din toate, studii, specializare la locul de muncă, plus consideră că a fost autodidact. Pe de altă parte, toți apreciază ceea ce fac sau modul în care sunt văzuți/apreciați la locul de muncă, iar performanțele în carieră sunt considerate la fel de importante ca împlinirile personale, dar de reținut e faptul că pentru toți familia este pe primul loc. Legat de neplăcerile de la job, Evelyn spune că „suntem de foarte multe ori contra cronometru chiar dacă nu e o situație urgentă; ți se cere să fii foarte prompt, pentru că după o greșeală banală se uită toate reușitele, iar greșeala banală (neavând nicio importanță din niciun punct de vedere) e tratată ca una extrem de serioasă ar fi perfect să pot sa lucrez și de acasă, seara, în weekend sau când am un pic de timp liber în cursul zilei sau în cursul weekendului”, iar Bogdan ar prefera ca „atunci când nu trebuie să lucrez cu oameni să pot lucra de unde vreau la ce oră vreau atât timp cât sarcinile mele sunt îndeplinite la timp și corect”.

Pauzele lungi și dese

Evelyn lucrează la program fix de 8 ore, Raluca Andra și Bogdan la unul flexibil. Raluca are seri de 8 ore, dar și de 12, iar Bogdan are zile de 6 ore, de 8 ore, de 10 ore, de 12 ore, depinde de ce are de făcut pe ziua respectivă. Evelyn și Raluca ar vrea totuși mai mult timp liber, chiar dacă asta ar însemna salarii mai mici.

La nivel european, conform unui studiu Eurostat din 2019, România nu pare a fi țara cea mai harnică dacă ar fi să ținem cont de numărul mediu de ore petrecut la muncă într-o săptămână de un angajat full-time. Dar un timp mai îndelungat la lucru nu înseamnă neapărat eficiență mai mare, plus că în România e foarte probabil ca la nivel oficial numărul de ore prevăzut pe contract sau raportat la nivel oficial să reflecte o altă realitate. În ultimii 10 ani se observă o o tendință generală de scădere a numărului de ore petrecute în medie la job în Europa.

Cu toate acestea, raportând numărul de ore la nivelul de satisfacție pentru toate tipurile de angajați, nu poate fi determinată o relație directă de cauzalitate. Spre exemplu, faptul că în Austria se întâmplă să fie printre cei mai mulțumiți angajați mulțumiți de echilibrul dintre job/viață personală nu este determinat de numărul peste medie de ore petrecute la lucru. De asemenea, tot Austria pare o excepție de la regulă. Grecia are cel mai mic număr de oameni mulțumiți, implicit cel mai mare de oameni nemulțumiți, dar și cel mai mare număr mediu de ore de lucru. Acest fapt ar putea face oamenii să gândească eronat că un timp mai îndelungat petrecut lucrând înseamnă automat și întotdeauna o totală neplăcere. Cazul Austriei arată cum nemulțumirile nu sunt neapărat cauzate de multe ore de lucru. Da, e adevărat că multe din țările cu un indice mare de satisfacție au un număr mai mic de ore, dar numărul de ore nu poate fi unicul determinant în acest caz. Pe principiul că poți petrece ore făcând un anumit lucru și să nu simți acest lucru, dacă faci ceva ce îți face plăcere sau îți aduce senzația de împlinire.

Întrebată cum își îmbină identitatea profesională cu cea privată și este mulțumită de această îmbinare, Evelyn a mărturisit: „situațiile zilnice de la locul de muncă influențează programul de acasă, însă încerc cât de mult să nu las asta să influențeze timpul petrecut în familie”. Andra pare să fi găsit un compromis: „ziua sunt cu familia și noaptea muncesc deci le îmbin perfect; de aceea am ales să muncesc pe timp de noapte”. Bogdan a spus că e încă prea devreme să se pronunțe, momentan nu e mulțumit, dar asta nu îl împiedică să privească totul cu optimism: „momentan nu am familie, locuiesc și lucrez într-un oraș diferit față de ai mei; îi sun săptămânal, petrec cam 1-2 ore la telefon, iar o dată pe lună îi vizitez”. Raluca a încheiat simplu: „familia mă sprijină”.

Întrebați dacă și-ar schimba locul de muncă, trei dintre ei au răspuns că nu, deoarece le place ceea ce fac, și cu bune și cu rele, sunt mulțumiți de cât câștigă, iar totul pare că se îmbină la fix. Evelyn ar vrea un loc de muncă mai liniștit, unde să nu fie pusă mereu presiune pe ea. Cred că toți avem în noi câte puțin din fiecare, suntem optimiști ca Raluca, perseverenți ca Bogdan, realiști ca Andra, consecvenți ca Evelyn, însă fiecare își are propriul echilibru și fiecare trebuie să găsească modul prin care să se simtă liber și înainte de pensie.

Articol scris de Claudia Calița și Ștefania Șpan