Traseul copiilor rămaşi fără îngrijire părintească

În spatele unor statistici îngrijorătoare, stau poveştile de viaţă şi speranţele estompate ale celor peste 60.000 de copii aflaţi în sistemul de protecţie românesc. Impulsul spre mai bine primează în agenda autorităţilor, dar este important să cunoaştem concret în ce direcţie îi duc pe copii eforturile pe care aceştia le fac.

Cine sunt aceşti băieţei şi fetiţe? Conform unui raport realizat de UNICEF, majoritatea copiilor din sistemul de protecţie, în proporţie de peste 90%, nu sunt orfani. Sunt fie abandonaţi, fie luaţi din familii la decizia autorităţilor, iar motivul principal se învârte în jurul unui fenomen pentru care România este fruntaşă în clasamentele europene: sărăcia.

Dintre aceştia, peste 200.000 merg la culcare flămânzi în fiecare seară, ne comunica World Vision România în „Bunăstarea Copilului din Mediul Rural” în 2018.

 În primul caz, cel de abandon, părinţii copleşiţi de lipsuri renunţă la copii din propria raţiune, fără să primească vreo sancţiune penală: legislaţia în vigoare nu îi pedepseşte pentru abandonul în sine, maxim li se solicită o contribuţie pentru întreţinerea copilului în sistem, prin munca în folosul comunităţii, ne comunică doamna Bîtculescu Gabriela, asistent social în cadrul DGASPC.

 În situaţia a doua, copilul care trăieşte în sărăcie ajunge în atenţia autorităţilor, întrucât este expus unor riscuri considerabile, dintre care, însă, doar o parte sunt decisive în începerea acţiunilor de ajutorare.  

Cu toate că au o vulnerabilitate exacerbată în ceea ce priveşte sănătatea precară, subnutriţia sau abandonul şcolar, Direcţia Generală de Protecţie a Copilului intervine doar atunci când sunt semnalate şi cazuri de abuz. 

Conform datelor obţinute de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, cazurile de abuz sunt clasate pe categorii şi pe secţiuni de vârstă, iar din amploarea intervenţiilor îndosariate reiese faptul că forma de abuz cea mai frecventă este neglijarea, în proporţie de 73%, cu peste 11.000 de cazuri semnalate. Un copil este luat din familie dacă dezvoltarea, sănătatea, viaţa lui sunt în pericol: dacă e găsit nesupravegheat, e lăsat singur acasă şi nu sunt identificaţi imediat aproape părinţii şi se constată că acest copil este lăsat, în mod repetat, fără un adult care să-l protejeze, ne spune doamna Fortoeş Cristina, asistent social în cadrul Serviciului de Adopţii.

Cifrele indică un număr din ce în ce mai ridicat de cazuri de abuz fizic, emoţional şi sexual pe măsură ce vârstele copiilor agresaţi sunt mai mari.

Pe când neglijarea este un caz care necesită observaţie îndelungată din partea autoritătilor locale până la intervenţia propriu-zisă, în cazul celorlalte forme de abuz măsurile de protecţie se propagă mult mai urgent, întrucât gravitatea actelor este de proporţie mai mare, peste 1000 dintre agresorii semnalaţi ajungând anual să fie cercetaţi chiar şi penal.

Ce fel de măsuri au fost luate?

Putem observa că finalitatea majorităţii cazurilor de abuz s-a îndreptat spre trimiterea aceloraşi copii înapoi în familiile în care au fost abuzaţi. Cum se explică această măsură? Drancă Diana, psiholog al DGASPC pe cazuri de adopţii, ne afirmă că legătura afectivă dintre copil şi familie este, de regulă, atât de puternică încât desprinderea ar putea mai mult să le înrăutăţească starea mentală: ei suferă foarte mult şi chiar dacă părinţii lor sunt abuzatori, ei îi iubesc şi sunt ataşaţi în continuare de familia lor. Aşadar, autorităţile depun mai întâi eforturi pentru tragerea la răspundere şi scoaterea abuzatorului din familie şi apoi la crearea unui mediu mai bun în cercul familial, iar în cazurile în care rezultatele sunt în continuare negative, atunci se impune instituţionalizarea. La finalul anului 2019, se numărau 3.077 de astfel de situaţii, în care copiii abuzaţi au fost luaţi în sistemul de protecţie specială.

Nivelul de trai scăzut VS numărul de abandonuri

Analizând datele obţinute de la Institutul Naţional de Statistică referitoare la gradul de sărăcie în România comparat cu numărul de copii care au intrat în sistemul de protecţie în acelaşi an, se poate observa că regiunile cele mai sărace au şi cele mai multe cazuri de abandon înregistrate, valorile fiind aproape direct proporţionale în cazul tuturor regiunilor.

Începând din anul 2015 până în 2019, au fost integraţi în sistem din ce în ce mai puţini copii, însă diferenţele sunt mici de la an la an, cea mai concentrată regiune rămânând în continuare cea de Nord-Est, în care judeţele Iaşi şi Vaslui înregistrează cele mai multe cazuri de abandon din ţară: 3.139, respectiv 2.876 de copii instituţionalizaţi în anul 2019. Astfel, ne vom îndrepta atenţia, mai departe, spre judeţul Iaşi.

Conform statisticilor din raportul despre activitatea DGASPC Iași pe 2019, cei peste 3000 de copii sunt trimiși fie la casele de copii (sistemul rezidențial) fie majoritar în sistemul familial, adică în grija asistenților maternali sau a altor rude îndepărtate. Doamna Bîtculescu Gabriela, asistent social, ne precizează faptul că Direcția de Protecție a Copilului din Iași urmărește să integreze cât mai mult copiii în familii, prin plasament, pentru a putea închide toate casele de copii. În ciuda acestor eforturi, în continuare, foarte puțini dintre acești copii (mai puțin de 1,5% dintre ei) ajung pe listele de adopții. Cum se explică acest lucru?

O şansă la o viaţă mai bună

Când un copil intră în sistemul de protecție specială, în plasament, iar părinţii nu arată interes să menţină legătura cu copilul, să își întâlnească copilul, să păstreze o relaţie cu el şi dacă cel puţin 6 luni nu îl vizitează, atunci pasul următor pentru copil este deschiderea planului de adopție, spune Fortoeş Cristina, asistent social pe cazuri de adopţii.

Chiar dacă grija unui asistent maternal sau a unei alte terțe este mai mai bună decât creșterea într-o casă de copii, nimic nu se compară cu dezvoltarea într-o familie reală, unde copilul este dorit din toate punctele de vedere şi aici pun accent în special pe partea afectivă, care le lipseşte cel mai mult ne comunică Drancă Diana, psiholog la DGASPC Iași.

repartizarea pe vârste a copiilor aflaţi în sistem rezidenţial


repartizarea pe vârste a copiilor aflaţi în sistem familial

Conform repartizărilor pe vârste ale copiilor din sistem, cei mai mulți au peste 14 ani, vârstă la care, legal, nu mai pot fi incluși în sistemul de adopție, 400 dintre ei au diferite forme de handicap și la fel, nu sunt eligibili pentru adopție, iar restul cei 1359, cu vârste cuprinse între 1 și 13 ani, pot fi, teoretic, adoptabili.

Ilustrație realizată de Anastasia Mateiuc

Realitatea, însă, reflectă o altă poveste. Cei mai mulţi copii nu sunt înscrişi pe listele de adopţie, iar familiile care vor să adopte rămân pe listele de aşteptare ani consecutivi, motivul comunicat fiind lipsa consinţământului de la părinţii naturali. Din punct de vedere legal, ca să devină adoptabil, trebuie să existe o acțiune judecătorească pe care o formulează Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, nu părinții naturali și nici vreo familie de adopție. Deci, ca un copil să devină adoptabil, este necesar ca DGASPC să sesizeze instanța judecătorească printr-un dosar sau o cerere și să solicite deschiderea procedurii de adopție pentru acel copil. Tribunalul, judecând dosarul respectiv, citează părinții naturali și poate decide cu privire la deschiderea procedurii de adopție pentru copil, ne spune unul dintre experţi, făcând trimitere la lipsa de iniţiativă a autorităţilor de a demara acţiuni pentru a putea trimite mai mulţi copii spre adopţie. Dacă tribunalul a decis deschiderea procesului de adopție și acea hotărâre nu este contestată în următoarele 30 de zile, cât este dreptul de apel, și dacă părinții naturali nu revin la el, atunci decizia poate să rămână definitivă, iar copilul a devenit în mod oficial adoptabil.

Procedura de adopţie

Potrivit aceluiaşi raport de activitate, în anul 2019, se numărau 98 de familii care au obţinut certificatul de adoptator şi doar 37 de adopţii finalizate. Printre aceştia s-a numărat şi familia Moisa, în urmă cu doi ani, când au încheiat primul lor proces de adopţie, colaborând cu autorităţile din Iaşi.

Procedeul prin care trece o familie pentru a adopta un copil este unul foarte minuţios şi totodată foarte îndelungat. Pentru obţinerea certificatului de adoptator, a trebuit să trecem prin evaluări sociale, psihologice şi pregătiri cu specialişti, care au durat un an. După tot acel efort, odată ce ne-am văzut certificaţi, am aşteptat plini de speranţă următorul pas, însă zilele treceau şi nu primeam absolut niciun semn. Trecuse deja încă un an. Nu am mai putut şi am sunat să întreb ce se întâmplă. Mi-au spus: “păi, ştiţi, în prezent aţi ajuns abia pe locul 25 în lista de aşteptare. Peste încă 6 luni eram pe locul 17 ne povesteşte Moisa Ciprian.

De atunci au început să primească primele potriviri. Cuplul îşi dorea un copil de sex masculin, sănătos, care să nu fie de etnie şi să aibă o vârstă de până la 3 ani. Întrucât înaintea noastră se aflau alte cupluri care au aveau prioritate, la noi au ajuns cazurile pe care ei le refuzau. Am primit pe rând dosarele detaliate şi fotografiile celor doi copilaşi, însă niciunul nu se potrivea cu cerinţele noastre, aşa că am decis să mai aşteptăm.

Ilustrație realizată de Anastasia Mateiuc

Ne gândeam foarte bine înainte să facem un pas pentru că ştiam cât de traumatică poate fi amăgirea pentru un astfel de copil

În cazul în care au existat familii în listele de potrivire cu copiii, dar nu a fost reușită nicio încredințare în vederea adopției timp de 9 luni de zile, copilul intră în categoria celor greu adoptabili ne comunică Fortoeş Cristina, asistent social pe cazuri de adopţii. În completare, psihologul din cadrul DGASPC Drancă Diana, ne explică faptul că o încercare nereuşită de apropiere cu părinţii este simţită ca o respingere profundă, iar după mai multe încercări eşuate copilul devine confuz şi traumatizat la nivel emoţional, psihic.

Ilustrație realizată de Anastasia Mateiuc

După 3 ani, într-o noiembrie, am ajuns pe locul 1 în lista de aşteptare. Atunci am început să primim mai multe fişe. În aprilie am primit-o pe cea a lui Andrei, am vrut imediat să îl vedem. La noi, procesul de acomodare a durat doar o singură lună, lucru care a fost destul de neobişnuit, asistenta noastră socială spunându-ne că în mod normal ar fi durat cel puţin trei luni. Dar s-a întâmplat. În 17 mai am încheiat procesul şi am primit certificatul.

Lupta pentru a ajunge părinte adoptator în România a fost una grea şi anevoiasă, însă regretul pare a fi departe, la mii de ani lumină, pentru că un final atât de fericit nu mai avea loc de nimic altceva pe lângă. În prezent au depus o nouă cerere în vederea unei adopţii pentru o fetiţă şi sunt pregătiţi să lupte din nou.

Finalurile fericite ne încântă, ne bucură pe toţi, însă realitatea văzută prin fapte şi statistici ne arată că ele se întâmplă defapt mai rar. Multe finaluri rămân aşa-şi-aşa sau chiar complet nefericite, iar totul capătă o nuanţă şi mai sumbră atunci când ne referim la un copil abandonat încă de la început.

Încheiem prin a spune că putem să sperăm la un viitor în care autorităţile româneşti vor lupta pentru copiii lor la fel de intens ca nişte viitori părinţi adoptatori plini de speranţe.

Material redactat de: Elena Bejinaru

Ilustraţii: Anastasia Mateiuc

Link-ul pentru datele utilizate