Lupta cu boala şi impactul puternic pe care îl are asupra psihicului nostru

În România bolile cronice au început să fie tot mai răspândite, iar efectele lor tot mai vizibie. Pe lângă faptul că acestea au urmări grave, uneori ducând chiar la deces, afectează şi sănătatea psihică a pacienţilor. Astfel, victimele acestor boli se luptă zilnic pentru a se vindeca şi în acelaşi timp să rămână încrezători că vor trece peste această etapă.

În perioada 2005 – 2018, rata mortalităţii rămâne relativ constantă în România, oscilând între 11,6 – 11,9 decese per 1000 locuitori. Totuşi, un procentaj de 92.4% din cauzele de deces îl reprezintă, ordinea fiind semnificativă, bolile aparatului circulator, tumorile, bolile aparatului respirator, ale aparatului digestiv şi în final, leziunile traumatice, otrăviri şi alte intervenţii externe. Peste o treime din totalul deceselor o reprezintă doar bolile sistemului circulator adunate cu decesele provocate de tumori, conform raportului Tendinţe sociale, realizat de Institutul Naţional de Statistică.

În anul 2018, datele înregistate de Institutul Naţional de Statistice au arătat un număr de 264.317 morţi pe teritoriul României. Mai jos puteţi observa numărul de decese pe judeţe sau regiuni.

Principalele boli întâlnite printre români le reprezintă bolile de inimă, cele cerebro-vasculare, diabetul, cancerul şi boli ale sistemului respirator, precum astm-ul sau BPOC (bronhopneumopatia cronică obstructivă); fiind de multe ori letale, conform datelor transmise de Institutul Naţional de Statistică.

Cele mai apropiate persoane de victimele bolilor cronice sunt doctorii şi asistenţii acestora. Ramona Moldovan, asistent generalist la Spitalul Municipal Sighişoara, interacţionează aproape zilnic cu suferinzii acestor boli. Aceasta a observat că pacienţii care au o viaţă mai activă, un loc de muncă sau o situaţie financiar mai înstărită sunt mult mai pozitivi în faţa bolii.

Un factor important aici poate fi și statutul social al pacienților. În general cei care au o situație financiară mai bună nu sunt chiar așa de afectați, chiar dacă sănătatea nu o poți cumpăra. Din ce am mai văzut eu contează și dacă pacientul e în câmpul muncii sau nu. Un om care suferă de o boală din această categorie și continuă să lucreze e mai optimist decât un pensionar care nu mai are o viață socială atât de activă. De obicei pensionarii se gândesc mai mult la boală și își fac mai multe griji, pe când cei care au parte de mai multe activități zilnice și trăiesc într-un mediu în care socializează foarte mult mai uită de boală și se axează pe lucruri care îi fac fericiți și puternici.

Ramona Moldovan, asistent generalist.

Aceasta a observat şi faptul că pacienţii tineri sunt mai încrezători faţă de cei vârstnici. Desigur, abordarea pe care fiecare pacient o are în parte depinde şi de personalitatea acestora.

Din cauza faptului că aceste boli aduc cu ele un risc major de deces, frica de moarte apare foarte des la pacienţi. Stările de panică la fel, iar în multe cazuri depresia şi dorinţa de a înceta de a mai lupta cu boala. Aş putea să vorbesc în continuare despre efectele pe care aceste boli le au asupra psihicului uman şi ce înseamnă mai exact o experienţă aproape de moarte, dar mai bine aflaţi acest lucru de la persoanele care au trăit-o.

Lupta Biancăi împotriva cancerului

Studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, Bianca Nicoleta Ciobănoiu, în vârstă de 21 ani, a acceptat să ne împărtăşească şi nouă povestea ei. La vârsta de 9 ani, aceasta a fost diagnosticată cu cancer al sistemului limfatic, parte din sistemul imunitar. Prin această boală, Limfomul Hodgkin, celulele sistemului limfatic se înmulţesc şi răspândesc anormal.

La vârsta de 9 ani nici măcar nu știam că sunt diagnosticată cu cancer, pentru că habar nu aveam ce e ăla. Ce știam eu, mai exact, era că sunt super răcită, iar această răceală nu trece cu pastilele pe care ți le dă medicul de familie, iar mama ta are grijă să ți le dea la orele exacte, ca să te faci bine și să te poți reîntoarce la școală, joacă. Știam că era ceva mai complicat când am fost trimisă la Institutul Oncologic „Marie Curie” din București pentru mai multe investigații. Adevărata panică se instaurase în momentul în care am fost internată pentru prima data în spital, iar mama mea a început să plângă fără oprire și fără să spună un cuvânt.

a afirmat Bianca Nicoleta

La vârsta de 9 ani, Bianca nu îşi înţelegea boala, dar şi-o imagina ca fiind niște biluțe mici și rele (maligne), care o făceau să se simtă rău (temperatură, lipsa poftei de mâncare, paliditate) și care vor, sub orice formă, să nu mai meargă la școală sau la joacă.

Lucrurile au început să se îmbunătăţească în momentul în care tânăra s-a transferat la Institutul Oncologic  „Ion Chiricuță” din Cluj-Napoca. După 6 luni de aşteptat la Bucureşti, la Cluj i s-a spus într-un final diagnosticul şi tratamentul pe care trebuia să îl urmeze.

Cu toate că viaţa ei s-a transformat într-o experienţă traumatizantă, mai ales pentru un copil, cel dintâi lucru dificil căruia a trebuit să-i facă faţă a fost schimbarea aspectului fizic. Momentul în care a trebuit să renunţe la părul său pe timpul tratamentului a fost o lovitură puternică pentru studentă.

Atunci am plâns enorm, pentru că părul meu era foarte lung și toată lumea îl admira și mă complimenta pentru el. Doamna doctor a fost cea care m-a liniștit și mi-a spus că după tratament o să crească înapoi. Acela a fost momentul în care mama mea a spus: Ai nevoie de o perucă! Ea voia să mă simt cât mai normal, să nu mă simt marginalizată de către colegi sau prieteni.

Tratamentul a început să dea roade chiar după prima şedinţă de chimioterapie. Următorul pas a fost radioterapia pentru care trebuiă sa fie internată aproape 2 luni. Şi peste această etapă a trecut cu bine, corpul ei acceptând tratamentul.

Tratamentul nu a fost unul de lungă durată pentru mine, dar a fost dureros. Îmi aduc aminte cum ultimele cure de tratament care mă făceau să cred că îmi iau foc venele, și tot ceea ce voiam să fac era să-mi smulg branula și să mă opresc. Nu puteam. Trebuia să continui ca să pot merge acasă. Doamna doctor a fost cu adevărat surprinsă când a văzut cât de repede se desfăşoară procesul şi faptul că corpul meu acceptă tratamentul.

a adăugat Bianca

Ce a ajutat-o pe tânără să rămână puternică şi să privească doar în faţă, au fost persoanele iubitoare de care era înconjurată. Atât familia şi cadrele medicale, cât şi colegii de clasă, prietenii şi voluntarii din spital care îşi petreceau timpul cu pacienţii cu cancer.

Bianca Nicoleta Ciobănoiu

De la apariţia bolii, 12 ani mai târziu, Bianca se simte mai sănătoasă ca niciodată, bucurându-se de viață puțin mai mult față de cum o fac alte persoane. De când şi-a terminat tratamentul, aceasta face câte un control anual la spitalul în care s-a tratat. La acelaşi spital face şi muncă de voluntariat pentru a da mai departe curajul pe care l-a avut ea, copiilor care se află acum la secția de oncopediatrie.

Cu toate că şansele ca o astfel de boală să îi bată din nou la uşă, tânăra încearcă să rămână cât mai pozitivă şi să nu piardă vreo clipă valoroasă din viaţa ei.

În anul 2018 s-au înregistrat aproape 62 de mii de cazuri noi de cancer în România, conform datelor Institutului Naţional de Statistică.

Efectele afecţiunilor inimii asupra tinerilor

Patricia Hauler este o studentă a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din Cluj, care se luptă cu afecţiuni ale inimii încă de la naştere. În prima parte a vieţii, tânăra nu a întâlnit foarte multe complicaţii, dar acestea au început să se resimtă pe parcursul perioadei liceeale.

Problemele mele cardiace au început încă de la naștere. Nu m-au afectat foarte mult pe parcursul copilăriei, deşi eram un copil foarte energic. În liceu, problemele au început să se resimtă probabil și din cauza faptului că nu mai acordam atât de multă atenție stilului de viață.  Simptomele cele mai generale pe care le am sunt: dificultăți de respirație, palpitații, pierderea conștinței pentru scurt timp, dureri în piept și uneori „învinețirea” buzelor.

a afirmat Patricia.

Problemele medicale au făcut-o pe studentă de multe ori să îşi schimbe perspectiva din care priveşte anumite lucruri, situaţii şi chiar să renunţe la unele vise pe care şi le-a dorit de mic copil, anume să devină poliţist.

La ultimul control medical, am înțeles că nu ar mai trebui să fac eforturi fizice dacă vreau să nu se mai agraveze situația, iar din acest motiv am renunțat și la pregătirea fizică pentru Academia de Poliție. Nu am voie să mă agit, să mă enervez, să mă stresez sau să fac ceva care ar putea să îmi crească ritmul cardiac. Medicul mi-a interzis direct consumul de alcool și fumatul, însă momentan nu am reușit să mă las de fumat. Nu mi-a recomandat o dietă anume, însă încerc să evit mâncărurile care au multă grăsime.

Hauler Patricia

Într-o perioadă, Patricia a simţit din plin aceste afecţiuni ale inimii, de multe ori luptându-se cu atacurile de panică puternice şi chiar pierderi de cunoştinţă. Cu toate acestea, cât timp încearcă să ducă o viaţă în care stresul să nu mai fie o chestiune la regula zilei, simte înbunătăţiri.

Un lucru important care o ajută pe studentă să îşi păstreze calmul şi să nu îşi facă griji, sunt membri familiei şi prietenii care îi sunt alături oricând are nevoie şi problemele medicale îşi fac simţită prezenţa.

Patricia Hauler

Modul în care afectează diabetul viaţa unei mame

Maria Moldovan, mamă a 5 copii, în vârstă de 61 de ani, suferă de diabet din martie 2014. Boala aceasta i-a apărut din cauza unei alte afecţiuni și anume ciroza, despre care zic medicii că o avea în corp de cel puțin 20 de ani, fără să știe sau să aibă vreun simptom provocat de aceasta.

Diabetul afectează cel mai tare funcția hepatică, rinichii și vederea. Maria a resimţit simptomele privind vederea cel mai puternic, dar era cuprinsă şi de oboseală. De multe ori, aceasta vedea înceţoşat, cu toate că şi-a făcut repetate controale oftalmologice şi achiziţionat ochelarii de care avea nevoie.

Eram tot timpul obosită. Pe vremea aceea lucram la o croitorie, nu era o muncă care necesita prea mult efort, dar când ajungeam acasă trebuia tot timpul să mă odihnesc o ora/două până să mă apuc de treburile casnice. Dacă nu mă odihneam, nu aveam deloc putere în mine și nu eram în stare să fac nici mâncare, nici curățenie. Eram și amețită de cele mai multe ori și începeam să văd în ceață. Am fost la oftalmolog, mi-am schimbat ochelarii de mai multe ori, dar tot aveam adesea privirea încețoșată.

declară Maria Moldovan

Când situaţia s-a agravat, Maria a ajuns la urgenţe la Spitalul Municipal Sighişoara. După ce a trecut prin numeroase controale şi analize de sânge, a descoperit că avea glicemia foarte crescută, anume o valoare de peste 400mg/dl. Valorile normale oscilează între 70-105mg/dl.

În acel moment a fost diagnosticată cu diabet, iar timp de o săptămână a fost internată şi ţinută sub observaţie până când, sub tratamentul cu insulină, valoarea glicemiei a ajuns la un nivel normal.

În prezent, Maria îşi ține sub control diabetul printr-un regim alimentar adecvat, eliminarea zahărului din alimentație pe cât se poate de mult și evitarea tuturor alimentelor care îl conțin, și prin injecțiile cu insulina în cantitatea și la orele stabilite de medic. Pe lângă aceste lucruri, şi prin controale regulate la medicul diabetolog.

Adaptarea la regimul alimentar care exclude zahărul nu a fost atât de dificilă precum adaptarea la administrarea de insulină.

Nu m-a afectat deloc eliminarea zahărului din alimentația mea zilnică deoarece folosesc ștevia care este înlocuitorul ideal al acestuia. Cu insulina, la început, mi-a fost greu. Faza de acomodare a durat cam o lună de zile. În prezent, nu îl mai consider un tratament deoarece face parte din rutina mea zilnică. Am și uitat cum era viața înainte de insulină, parcă o iau de când m-am născut.

La început, după ce şi-a descoperit boala, Maria a cedat psihic în nenumărate rânduri, fiind copleşită de griji. Îşi imagina mereu scenarii negative, neavând o atitudine optimistă în faţa diabetului. În schimb, până în momentul de faţă s-a adaptat situaţiei şi este conştientă de faptul că atâta timp cât respectă indicaţiile medicului, boala nu va avansa.

Foarte mulți diabetici care nu țin boala sub control, orbesc sau fac blocaje renale. În România, în anul 2018 a rămas în evidenţă un număr de peste 1 milion de diabetici.

Echipa Whistleblowers:

Gheorghiţă Lepşa

Carmen-Anamaria Lucuţ

Denisa-Elena Moldovan